Istoria Geografiei începe practic odată cu inventarea scrisului. Practic această ramură a filosofiei antice se individualizează oarecum de sine stătătoare în sec III-II î.H. Pot fi distinse două direcţii de exprimare geografică în Antichitate:
- una descriptivă – chorografică (khora – tinut; graphein – descriere), a cărui început este atribuit, de către Hiparh şi Strabon, lui Homer. Chorografia avea drept obiect de studiu oikumena – spaţiul locuit cunoscut;
- una matematică, orientată spre definirea şi măsurarea caracteristicilor Pământului şi suprafeţei sale.
Anaximandros din Milet (610-546) – filosof, astronom şi naturalist, este considerat de către Eratostene părintele geografiei ştiinţifice. A fost preocupat de distanţele, mărimea şi traiectoriile aştrilor. A realizat primul ceas solar şi un glob ceresc (cu pământul în centrul universului) destinat navigatorilor. A creat o harta a lumii cunoscute (fig.1). Cea mai importantă contribuţie a lui Anaximandru la teoria cosmologică a fost, fără îndoială, eliberarea sa de ideea că Pământul are nevoie de un suport. Surse antice ulterioare susţin că Anaximandru credea în existenţa unui infinit număr de lumi şi ceruri. Se crede ca a inventat un instrument de masurare a latitudinii şi se pare că este primul om care a calculat momentul producerii unei eclipse de Soare.
Herodot a fost un istoric grec care a trăit în secolul al V-lea î.Hr. (484- cca.425 î.e.n.). A consemnat în scrierile sale numeroase informaţii geografice cu caracter descriptiv, atât din lumea greacă cît şi din cea a Orientului apropiat, Egipt, Libia. A fost primul care a descris Sciţia, făcând referire la geţi şi teritoriile locuite de aceştia.
Hekateu din Milet (540-470 î.e.n) este considerat ca întemeietor al cartografiei deoarece îmbunătăţeşte mult harta lui Anaximandru. A scris Descrierea Pământului – o descriere a spaţiului ocupat de vechii greci.
Aristotel (384-322 î.Hr.) în lucrarea Meteorologia introduce concepţia despre atmosferă ca înveliş al Pământului. Cele mai mari descoperiri ale lui Aristotel sunt teoria privind ciclul apei, a formării vântului şi a fenomenul de condensare. Astfel, ploile nu mai veneau de la zeii greci, ci erau o cauză firească a circuitului apei în natură. Consolidează ideea sfericităţii Pâmîntului, dar susţine geocentrismul ( model al Universului care pune în centrul acestuia Terra. Această concepţia asupra organizării Cosmosului domină lumea ştiinţifică până în Evul Mediu, când Copernic imaginează şi demonstrează un alt model – heliocentric, Soarele în centrul Universului). Consideră existenţa zonalităţii terestre, plecând de la cunoaşterea mediilor circummediteraneene.